Nicht fur immer.... War nur ein Augenblick

Si nimic nu este pentru totdeauna... oricat as vrea eu, nu se poate.... si tot ce am vrut vreodata dispare intr-o clipire a Timpului... si tot ce am fost si tot ce am spus se pierde usor intr-o bataie de vant... desi poate nu ar trebui, cel putin nu inca, simt ca Timpul se strange cumva in jurul meu... simt ca visele mi se sparg inghetate mult prea mult de un vant rece... acelasi vant care ma ingheata pana cand simt ca inima incetineste periculos de mult... si problema e ca dupa frig vine un fel de moleseala careia imi vine sa ma abandonez... sa ma las plutind undeva, intre somn si trezie, intre zi si noapte... si cumva vreau sa ma ridic deasupra tuturor acestor lucruri mici si nu pentru ca as gasi ceva mai bun, ci pur si simplu pentru ca nu ma leaga nimic de ele... Am descoperit de curand cat m-a inghetat acest vant... a risipit tot ce era bun si cald in mine... a inghetat orice miscare... a lasat in urma o fiinta rece, oarecum calculata - spun oarecum pentru ca de fapt nu-mi pasa, nu stau sa anticipez, ma multumesc cu ce vrea viata asta sa-mi dea -, cu o frica grozava de ea insasi, de ceea ce ar putea sa mai fi ramas in urma inghetului... mi-e frica de ce as putea gasi... mi-e frica sa las pe cineva sa ma incalzeasca... nu stiu pe unde sa merg... zapada a acoperit cararile si nu stiu in ce directie sa ma indrept... poate zaresc o lumina undeva, dar mi-e frica sa merg pana la ea...

se face intuneric....

Sau mai degraba as vrea sa se intunece, pentru ca atunci nu m-ar mai vedea nimeni... pisica neagra in intuneric... si as putea sa raman cu gandurile mele, cu regretele mele, cu tot ce ar fi putut sa fie si nu mai este, cu toate firele care nu duc nicaieri, ci doar plutesc in jurul meu... fire pe care nu le-a prins nimeni, fire pe care le-am rupt si care poate inca mai dor uneori, fiindca nu-s fire de ata, sunt din acelasi material ca mine... sunt toate piesele care ma alcatuiesc si toate piesele pe care le-am pierdut si locul unde ar fi trebuit sa fie doare si incerc sa inghesui alta piesa acolo si ma gandesc ca poate nu se potriveste, ma intreb daca ar trebui sa ma chinui s-o fac sa se potriveasca, daca ar trebui sa tai din mine ca sa se potriveasca sau daca ar trebui sa ma obisnuiesc cu gandul ca poate niciuna nu se potriveste... am obosit, am obosit de mult, dar nimeni nu sta sa astepte si ma chinui sa tin pasul si tot ce vreau e sa ma opresc pentru un moment, sa ma uit in jur, sa ma uit la mine, sa stiu cine sunt... nu mai stiu cine sunt, cine e persoana asta care se plimba prin viata mea si o traieste ca si cum ar fi a ei... o fi ea eu? nu mai am idee si fiecare zi e ca un falset... ma dor urechile de la notele astea stridente si fara rost... si cateodata vreau sa fug, sa uit si sa incep din nou... dar sunt prinsa aici si nu pot sa mai zbor... m-am legat de pamantul asta pe care nu-l mai vreau... vreau sa fiu pisica neagra care tanjeste sa iasa la suprafata, pisica neagra care nu mai poate sa indure cusca in care e inchisa... si ma uit cu mirare in jur la toti oamenii astia care pretind ca stiu cine sunt... cum naiba puteti daca nici eu nu mai stiu??? de ce va place sa-i tineti si pe altii in minciuna pe care voi n-o vedeti??? eu nu va cunosc pe voi dar stiu ca nici voi nu va cunoasteti... si mai stiu ca traiti un vis frumos, ca va imaginati lumea si credeti ca aia e realitatea... ei bine, eu stiu ca nu e... vad visele altora... le vad cum cad si se sparg ca o figurina din gheata clara si stralucitoare... in mii si mii de bucati... si le vad dezamagirea si surprinderea, ca a unui copil mic care si-a stricat jucaria favorita... si nu stiu ce sa simt pentru ei... mi-e mila de visele lor si de neputinta lor in fata vietii... eu macar stiu ca nu stiu... voi?...