Nicht fur immer.... War nur ein Augenblick

Si nimic nu este pentru totdeauna... oricat as vrea eu, nu se poate.... si tot ce am vrut vreodata dispare intr-o clipire a Timpului... si tot ce am fost si tot ce am spus se pierde usor intr-o bataie de vant... desi poate nu ar trebui, cel putin nu inca, simt ca Timpul se strange cumva in jurul meu... simt ca visele mi se sparg inghetate mult prea mult de un vant rece... acelasi vant care ma ingheata pana cand simt ca inima incetineste periculos de mult... si problema e ca dupa frig vine un fel de moleseala careia imi vine sa ma abandonez... sa ma las plutind undeva, intre somn si trezie, intre zi si noapte... si cumva vreau sa ma ridic deasupra tuturor acestor lucruri mici si nu pentru ca as gasi ceva mai bun, ci pur si simplu pentru ca nu ma leaga nimic de ele... Am descoperit de curand cat m-a inghetat acest vant... a risipit tot ce era bun si cald in mine... a inghetat orice miscare... a lasat in urma o fiinta rece, oarecum calculata - spun oarecum pentru ca de fapt nu-mi pasa, nu stau sa anticipez, ma multumesc cu ce vrea viata asta sa-mi dea -, cu o frica grozava de ea insasi, de ceea ce ar putea sa mai fi ramas in urma inghetului... mi-e frica de ce as putea gasi... mi-e frica sa las pe cineva sa ma incalzeasca... nu stiu pe unde sa merg... zapada a acoperit cararile si nu stiu in ce directie sa ma indrept... poate zaresc o lumina undeva, dar mi-e frica sa merg pana la ea...

se face intuneric....

Sau mai degraba as vrea sa se intunece, pentru ca atunci nu m-ar mai vedea nimeni... pisica neagra in intuneric... si as putea sa raman cu gandurile mele, cu regretele mele, cu tot ce ar fi putut sa fie si nu mai este, cu toate firele care nu duc nicaieri, ci doar plutesc in jurul meu... fire pe care nu le-a prins nimeni, fire pe care le-am rupt si care poate inca mai dor uneori, fiindca nu-s fire de ata, sunt din acelasi material ca mine... sunt toate piesele care ma alcatuiesc si toate piesele pe care le-am pierdut si locul unde ar fi trebuit sa fie doare si incerc sa inghesui alta piesa acolo si ma gandesc ca poate nu se potriveste, ma intreb daca ar trebui sa ma chinui s-o fac sa se potriveasca, daca ar trebui sa tai din mine ca sa se potriveasca sau daca ar trebui sa ma obisnuiesc cu gandul ca poate niciuna nu se potriveste... am obosit, am obosit de mult, dar nimeni nu sta sa astepte si ma chinui sa tin pasul si tot ce vreau e sa ma opresc pentru un moment, sa ma uit in jur, sa ma uit la mine, sa stiu cine sunt... nu mai stiu cine sunt, cine e persoana asta care se plimba prin viata mea si o traieste ca si cum ar fi a ei... o fi ea eu? nu mai am idee si fiecare zi e ca un falset... ma dor urechile de la notele astea stridente si fara rost... si cateodata vreau sa fug, sa uit si sa incep din nou... dar sunt prinsa aici si nu pot sa mai zbor... m-am legat de pamantul asta pe care nu-l mai vreau... vreau sa fiu pisica neagra care tanjeste sa iasa la suprafata, pisica neagra care nu mai poate sa indure cusca in care e inchisa... si ma uit cu mirare in jur la toti oamenii astia care pretind ca stiu cine sunt... cum naiba puteti daca nici eu nu mai stiu??? de ce va place sa-i tineti si pe altii in minciuna pe care voi n-o vedeti??? eu nu va cunosc pe voi dar stiu ca nici voi nu va cunoasteti... si mai stiu ca traiti un vis frumos, ca va imaginati lumea si credeti ca aia e realitatea... ei bine, eu stiu ca nu e... vad visele altora... le vad cum cad si se sparg ca o figurina din gheata clara si stralucitoare... in mii si mii de bucati... si le vad dezamagirea si surprinderea, ca a unui copil mic care si-a stricat jucaria favorita... si nu stiu ce sa simt pentru ei... mi-e mila de visele lor si de neputinta lor in fata vietii... eu macar stiu ca nu stiu... voi?...

bright lights, big city...

I'm not in the mood to write in romanian right now. Somehow english seems to be more fit on this occasion. I was really thinking that no matter how hard I try to keep a certain kind of company around me, I always seem to fail. As much as I hate to admit it, I am still the devil. The day sees nothing of it. By day I am just another person. But the night finds me alone, always alone. It matters not if there is someone next to me in my bed or in the seat next to mine if I'm driving somewhere. I'm still alone and that person could not be missing the point more. I've gotten so good at this I even amaze myself. There were times when this would have put me down, but by now it has become routine. I lie that I'm okay, I pretend everything is fine. But nothing is really the way I want it to be, the way I need for it to be. Nobody really bothers to listen, to feel. Their selfishness is all they really have and all that leads them along whatever path they walk. Because no matter which it is, it doesn't even come close to mine. And even though I know this, I sometimes lose sight of it and begin to actually believe I may have found someone that could see through all the disguise. And I put my faith in that person and force myself to believe everything is true. And, unfortunately, it's all smoke and shadows. And not before long I realize I have fooled myself once more, chasing after ghosts and beautiful chymeras. I try to steer clear of the past and not let it cloud my present, but there is no way I can help the feeling that I have left the essential behind me, that, somehow, by some twisted game of fate, I have overlooked the one thing I was looking for, I have passed it by and now it's simply gone forever. I guess I'll never really know, but in the end it is of no consequence. I, unlike others, have learned to deal with this; I am the little black devil.

devil's in town

si Bucurestiul e orasul meu. il iubesc, imi place sa ma plimb pe strazile lui. nu ma stie nimeni. sunt, ca sa citez, nimeni de nicaieri. pe strazile lui nu am trecut, nu am viitor. am un prezent. nu trebuie sa ma gandesc la ce o sa fac maine, nu trebuie sa ma gandesc la ce am facut ieri. sunt eu. doar eu. si-mi permit sa ma pierd in admiratia unei culori, a unui sunet. boxele imi canta usor in urechi un ritm trist de hip-hop. se potriveste asa bine cu orasul asta. e poezia lui scrisa de ai lui. o poezie la care fiecare adaugam in fiecare zi. desi, ce nu inteleg, desi inteleg cum se poate, e de ce povestile astea tin sa fie mereu triste. parca orasul asta e facut sa te puna sa-ti privesti in suflet. si, la naiba, vezi ca tot ce credeai ca te umple, de fapt e un mare loc gol. nu merita sa incerci sa-l umpli. doar noaptea, pe strazile lui, imi dau seama ca toate lucrurile pentru care alerg ziua nu fac doi bani. nimic din ele nu conteaza, nimic din ele nu umplu golul ala. si ma pierd in luminile lui. si masina merge mai departe, privesc orasul reflectat in vopseaua lucioasa a masinii de langa mine. luminile care aluneca usor pe formele ei fluide. ma pierd ca un copil mic in a privi rotile spitate invartindu-se din ce in ce mai repede pana ametesc. ce nebunie. vreau sa fiu copil mereu. adultii sunt goi pe dinauntru. fara vise, fara sperante. copiii au mereu sperante. ba chiar au certitudinea ca visele lor s-ar implini candva. asa vreau si eu. sa cred ca va veni o clipa cand soarele o sa rasara frumos si o clipa cand n-o sa-l mai injur ca rasare si-mi fura noaptea. o clipa cand o sa ma bucur ca se face zi pentru ca se face lumina si soare, nu doar pentru ca mai trece o zi si vine o alta noapte.

diavol. atat si nimic mai mult

Pentru ca asta sunt. un diavol. si asta o sa fiu mereu. am avut momente cand am incercat sa schimb asta pentru unii sau pentru altii. dar nu faceam decat sa ma prefac. nu am cum sa schimb asta. diavolul din mine nu poate sa stea ascuns pentru prea mult timp. si poate ca am ranit unele persoane si desi imi pare rau, nu am avut cum sa fac altfel. nu pot sa ma anulez pentru nimeni si pentru nimic. voi fi un diavol pentru ca asta ma defineste. un diavol mic si fericit in nefericirea lui, in singuratatea lui. am invatat cum e sa fi singur printre multi si nu ma deranjeaza. fiecare persoana pe care o intalnesc ma incalzeste pentru putin timp, dupa care dispare si raman singura iar. oricum e mai bine decat sa fie cineva acolo si sa ma simt tot singura. dar diavolii sunt puternici si suficienti lor. hmmm.... desi n-are legatura, se zicea ca pisicile se aseaza acolo unde e ceva ce trebuie vindecat. cred ca pisica mea e cam nedezvoltata la capitolul asta, pentru ca ar trebui sa se aseze pe inima asta a mea de diavol mic, s-o vindece si s-o incalzeasca.
Ce prostii... dragostea e pentru idioti. un diavol stie ca asa ceva nu exista. exista prietenie, exista camaraderie, dar dragostea e o tampenie. Oh, da. Diavolul s-a intors. mai puternic, mai rece, mai pregatit sa se lupte din nou cu lumea asta. si va reusi, pentru ca e lumea lui si e mai pregatit sa-i faca fata decat oricine altcineva.

dracusor de capitala... >:)

Poate ca titlul e cam vesel, dar ce am de spus acuma sigur nu e... doar imi place sa ma alint. ca orice drac de altfel. pot sa par dulce si inofensiva, dar va asigur ca este doar o masca. si acum nu ma pot abtine sa nu-mi aduc aminte de niste melodii de la Veritasaga. si nu, nu-s un rapper emo, doar k ei poate au spus pe nume unor lucruri pe care mie imi vine greu uneori sa le verbalizez. si ma simt de parca imi pierd copilaria pe zi ce trece si nu e vorba de copilaria aia la modul infantil, ci de puterea de a vedea si ceea ce au unii bun si gingas. parca am ochelari de soare fumurii tot timpul pe nas. Vreau sa-i dau jos si nu pot.
Si ca ziceam de capitala. Ma gandeam zilele astea ca acum 4-5 ani cand m-am intors aici dupa o lunga absenta, mi se parea un oras oarecum strain. Un loc pe care vag il cunosteam, dar care parca nu era al meu complet. si acuma cand ma plimb pe strazi am parca amintiri cu fiecare loc. si toate astea se aduna. multi cred ca rautatea asta a mea inseamna ca nu pot iubi. ba da. pot. doar ca pot uri in acelasi timp. pot rani in acelasi timp. dar sentimentul ramane mereu cu mine. si oricat timp s-ar pune peste amintirile astea ele raman acolo. orasul mi le aduce aminte mereu. acum m-a adoptat si pe mine. are grija de mine. doar e normal, nu? sunt unul din putinii diavoli autentici pe care-i are :P si vreau orasul sa fie scena mea, casa mea, iubirea mea.
heh... si pentru cine credea ca m-am inmuiat... greseala, dragii mei... sunt la fel ca pana acum. dragostea mea pentru orasul asta nu e siropoasa, nu e idealizata. mie imi place asa cum e... dur si poate distrus, ca o persoana care a vazut atat de multe incat nu o mai impresioneaza nimic... putin blazat, putin uitat, dar mereu prezent, mereu acolo pentru cine are chef sa caute...

diavol uituc

Si de ce zic ca e uituc? Pentru ca uneori mai uita ca e diavol... uita ca de fapt prin natura lui nu e multumit niciodata. Nici de el si nici de ceilalti. Uita ca ar trebui sa stea putin deoparte, fiindca lumea lui este intreaga imagine nu un detaliu. Uita ca nu e facut asemenea celorlalti si ca odata ce a studiat un detaliu il va abandona. Si mie imi plac detaliile... wow, si inca ce mult. Cateva ma pot tine captivata luni intregi si apoi le las pentru ca ma simt prinsa de alt detaliu si tot asa. Si parca mi-e dor de toate detaliile. De fiecare in parte. Si uite exact asta uit. Ca nu trebuie sa focalizez poza asta pe detalii, uit ca trebuie s-o tin intreaga pentru ca altfel o sa alerg intre detalii mereu.
Ma simt departe de toate acuma. Si chiar daca am uitat pentru o clipa ce sunt, acuma stiu iar. Si acuma ca stiu, culmea tupeului, vreau sa uit iar. Vreau sa ma las sa cad intr-o dulce uitare. Sa nu mai stiu de poze, nici intregi, nici farame, nicicum. Nu vreau detalii, nu vreau nimic. Vreau sa dau foc la toate pozele din album pana nu mai ramane niciuna. Si e inutil de fapt. Pot sa le ard pe toate, pentru ca pe alea din mintea mea nu le pot arde nicicand. Raman acolo si ma ard ele pe mine, in fiecare secunda. Asta e faza, poti sa alegi sa ignori anumite lucruri, dar nu inseamna ca ele dispar. Raman si nu le sterge nimic niciodata.
Si faza cea mai tampita e ca diavolul asta are multe poze in album. E mult de ars, mult de uitat. Nu pot. Si nici nu vreau. In schimb, o sa ard toate pozele alea urate. Vreau sa am la final un album cu poze frumoase. Le vreau pe prima pagina, ca pana ajung la sfarsit sa nu le mai vad si pe celelalte. Sa ramana undeva, in fundal.
Si vreau sa fie noapte, sa nu ma mai gandesc la albume, la poze, la detalii, sa ma pot confunda cu restul orasului. Sa trec neobservata, exact ca o pisica neagra pe o alee intunecata. E acolo, n-o vezi, dar ea te vede pe tine si te vegheaza. Eh.... pisica neagra de oras, diavol mic si negru prins intr-o lume mare cu prea multe lumini...

diavol fericit?

Incep cu concluzia, chiar daca e aiurea si contrar oricaror reguli literare... NU. Sigur si hotarat. De ce? Simplu. Un diavol stie foarte bine ca fericirea e ceva ce scapa printre degete. Cum ai realizat ca o ai, ai pierdut-o. Si daca stii toate astea, ajungi intr-un punct in care te intrebi daca merita sa te mai chinui si sa tot incerci sa prinzi ceva care seamana nefericit de mult cu Fata Morgana a deserturilor. Imi pare ca fericirea e ceva rezervat exclusiv unor persoane simple, unor persoane care nu cauta mai departe de propriul orizont. Dar un diavol? Un diavol care prin definitie vrea mai mult? Vrea sa-si testeze limitele si sa le depaseasca? Cum poate un diavol sa fie fericit?
Probabil ca nu poate. Probabil ca peste toate avantajele si aparenta superioritate se suprapune lipsa asta de viata. Englezii zic "jaded"... mda... exact asta e starea. Un diavol a vazut multe, intuieste si mai multe si ghiceste o gramada, pentru ca are un fel de a se conecta cu celelalte persoane pe care ei nu-l vad. Un diavol simte, nu trebuie sa-i spui. Si e la alegerea lui daca sa te lase sa-ti traiesti clipa aia efemera de fericire sau sa-ti intepe fara mila rozaliul balon de sapun. Un diavol e cinic, e sarcastic pentru ca a inteles de mult ca nu poate atinge cerul, nici in vis si nici prin altii. E legat de pamant, la fel ca si ceilalti care nu-si dau seama de asta. Si, in felul lui, cauta o implinire... nu fericire... doar ideea ca a reusit sa mai faca un salt.
Si... pana la urma... un diavol poate ca e fericit in nefericirea lui... e nefericit pentru altii, fiindca are alte repere si e fericit pentru el, pentru ca stie ca nu merita sa alergi dupa fum, dupa nimic. S-a invatat ca exista lucruri care nu se pot atinge, se poate doar sa le simti parfumul, adierea si sa le retii amintirea. Diavolii nu au fericire... au amintirea fericirii, nu la fel de dulce, dar mult mai persistenta...

un diavol melancolic...

se-ntampla... la naiba, chiar se intampla... din cand in cand, nu prea des, diavolii mai sunt si melancolici. sau, in orice caz, eu sunt acuma. pun pariu ca s-ar gasi cineva care sa zica o tampenie acuma, dar ignor intentia. si diavolii iubesc, in felul lor iubesc. nu-s calzi, nu se plang, nu spun cuvinte dulci tot timpul, dar dragostea lor arde. poate de-asta aleg sa nu o arate. pentru ca nu toti sunt in stare sa-i faca fata si multi se retrag sau accepta un fel de dominare. si nu caut asta. nu am chef de un catelus. nu vreau un stapan. vreau pe cineva sa mearga langa mine. vreau un egal. vreau un diavol ca si mine... la fel de rau si la fel de bun... sa simta la fel de intens ca mine... nu s-o zica tot timpul, dar sa stiu ca asa e...
ahhh... si cu toate astea stiu ca doi diavoli nu pot sta unul langa altul si de-asta ma apuca melancolia... nu prea e specific unui diavol, dar, pe de alta parte, nu sunt un drac obisnuit... sunt un drac sofisticat, complicat, urban si liber... complet liber... si pe cat imi place sa ma joc, pe atat as vrea sa am un alt drac langa mine, caruia sa-i spun toate nebuniile pe care le fac.... mmm.... diavolul e melancolic azi... arde ceva mai incet si vrea sa treaca neobservat... :( :( :(
even devils become sad... unde o fi diavolul meu?.... :(

si diavolii se joaca... (?)

stau si ma intreb asta pentru ca putini ne dam seama ca putem fi catalogati drept diavoli... mintim, inselam, si uneori ne bucura nefericirea altora. e un fel de distractie. cel putin pentru mine e. am perioade in care vreau sa fac rau, vreau sa-i fac pe cei din jur sa se simta prost, sa se simta mici si neimportanti... imi aduce un fel de satisfactie. cam goala, e drept, dar in lipsa de altceva ma multumesc cu ea. sunt rea. o recunosc. imi place. nu ma ascund, ba dimpotriva imi cultiv latura asta. si nu-mi pasa ce cred altii. chiar deloc. mi-e bine asa... rea.
sunt o scorpie. probabil am fost asa mereu dar a fost nevoie de un declic ca sa ma prind de chestia asta. am o prietena... si ea e o scorpiuta, evident. ne intelegem de minune... diavolii se iubesc intre ei. si asta facem noi... ne jucam. lumea e un teren de joaca. nu vreau sa ma maturizez. adultii sunt plicticosi, plini de griji, plini de prejudecati si au numai reguli in cap. eu nu vreau sa fiu asa. deci vreau sa fiu un drac impielitat toata viata. fac ce vreau, cum vreau si... culmea... mai am si castig de cauza la chestia asta.
hmm... s-ar zice ca si diavolii au partea lor de distractie. nebuni, nonconformisti, urati dar fascinanti, adulati si cu o popularitate imensa. oare de ce? sa fie pentru ca fiecare vrea in sinea lui sa fie un diavol dar numai unii au curaj sa faca asta?