devil's in town

si Bucurestiul e orasul meu. il iubesc, imi place sa ma plimb pe strazile lui. nu ma stie nimeni. sunt, ca sa citez, nimeni de nicaieri. pe strazile lui nu am trecut, nu am viitor. am un prezent. nu trebuie sa ma gandesc la ce o sa fac maine, nu trebuie sa ma gandesc la ce am facut ieri. sunt eu. doar eu. si-mi permit sa ma pierd in admiratia unei culori, a unui sunet. boxele imi canta usor in urechi un ritm trist de hip-hop. se potriveste asa bine cu orasul asta. e poezia lui scrisa de ai lui. o poezie la care fiecare adaugam in fiecare zi. desi, ce nu inteleg, desi inteleg cum se poate, e de ce povestile astea tin sa fie mereu triste. parca orasul asta e facut sa te puna sa-ti privesti in suflet. si, la naiba, vezi ca tot ce credeai ca te umple, de fapt e un mare loc gol. nu merita sa incerci sa-l umpli. doar noaptea, pe strazile lui, imi dau seama ca toate lucrurile pentru care alerg ziua nu fac doi bani. nimic din ele nu conteaza, nimic din ele nu umplu golul ala. si ma pierd in luminile lui. si masina merge mai departe, privesc orasul reflectat in vopseaua lucioasa a masinii de langa mine. luminile care aluneca usor pe formele ei fluide. ma pierd ca un copil mic in a privi rotile spitate invartindu-se din ce in ce mai repede pana ametesc. ce nebunie. vreau sa fiu copil mereu. adultii sunt goi pe dinauntru. fara vise, fara sperante. copiii au mereu sperante. ba chiar au certitudinea ca visele lor s-ar implini candva. asa vreau si eu. sa cred ca va veni o clipa cand soarele o sa rasara frumos si o clipa cand n-o sa-l mai injur ca rasare si-mi fura noaptea. o clipa cand o sa ma bucur ca se face zi pentru ca se face lumina si soare, nu doar pentru ca mai trece o zi si vine o alta noapte.

diavol. atat si nimic mai mult

Pentru ca asta sunt. un diavol. si asta o sa fiu mereu. am avut momente cand am incercat sa schimb asta pentru unii sau pentru altii. dar nu faceam decat sa ma prefac. nu am cum sa schimb asta. diavolul din mine nu poate sa stea ascuns pentru prea mult timp. si poate ca am ranit unele persoane si desi imi pare rau, nu am avut cum sa fac altfel. nu pot sa ma anulez pentru nimeni si pentru nimic. voi fi un diavol pentru ca asta ma defineste. un diavol mic si fericit in nefericirea lui, in singuratatea lui. am invatat cum e sa fi singur printre multi si nu ma deranjeaza. fiecare persoana pe care o intalnesc ma incalzeste pentru putin timp, dupa care dispare si raman singura iar. oricum e mai bine decat sa fie cineva acolo si sa ma simt tot singura. dar diavolii sunt puternici si suficienti lor. hmmm.... desi n-are legatura, se zicea ca pisicile se aseaza acolo unde e ceva ce trebuie vindecat. cred ca pisica mea e cam nedezvoltata la capitolul asta, pentru ca ar trebui sa se aseze pe inima asta a mea de diavol mic, s-o vindece si s-o incalzeasca.
Ce prostii... dragostea e pentru idioti. un diavol stie ca asa ceva nu exista. exista prietenie, exista camaraderie, dar dragostea e o tampenie. Oh, da. Diavolul s-a intors. mai puternic, mai rece, mai pregatit sa se lupte din nou cu lumea asta. si va reusi, pentru ca e lumea lui si e mai pregatit sa-i faca fata decat oricine altcineva.

dracusor de capitala... >:)

Poate ca titlul e cam vesel, dar ce am de spus acuma sigur nu e... doar imi place sa ma alint. ca orice drac de altfel. pot sa par dulce si inofensiva, dar va asigur ca este doar o masca. si acum nu ma pot abtine sa nu-mi aduc aminte de niste melodii de la Veritasaga. si nu, nu-s un rapper emo, doar k ei poate au spus pe nume unor lucruri pe care mie imi vine greu uneori sa le verbalizez. si ma simt de parca imi pierd copilaria pe zi ce trece si nu e vorba de copilaria aia la modul infantil, ci de puterea de a vedea si ceea ce au unii bun si gingas. parca am ochelari de soare fumurii tot timpul pe nas. Vreau sa-i dau jos si nu pot.
Si ca ziceam de capitala. Ma gandeam zilele astea ca acum 4-5 ani cand m-am intors aici dupa o lunga absenta, mi se parea un oras oarecum strain. Un loc pe care vag il cunosteam, dar care parca nu era al meu complet. si acuma cand ma plimb pe strazi am parca amintiri cu fiecare loc. si toate astea se aduna. multi cred ca rautatea asta a mea inseamna ca nu pot iubi. ba da. pot. doar ca pot uri in acelasi timp. pot rani in acelasi timp. dar sentimentul ramane mereu cu mine. si oricat timp s-ar pune peste amintirile astea ele raman acolo. orasul mi le aduce aminte mereu. acum m-a adoptat si pe mine. are grija de mine. doar e normal, nu? sunt unul din putinii diavoli autentici pe care-i are :P si vreau orasul sa fie scena mea, casa mea, iubirea mea.
heh... si pentru cine credea ca m-am inmuiat... greseala, dragii mei... sunt la fel ca pana acum. dragostea mea pentru orasul asta nu e siropoasa, nu e idealizata. mie imi place asa cum e... dur si poate distrus, ca o persoana care a vazut atat de multe incat nu o mai impresioneaza nimic... putin blazat, putin uitat, dar mereu prezent, mereu acolo pentru cine are chef sa caute...