diavol uituc

Si de ce zic ca e uituc? Pentru ca uneori mai uita ca e diavol... uita ca de fapt prin natura lui nu e multumit niciodata. Nici de el si nici de ceilalti. Uita ca ar trebui sa stea putin deoparte, fiindca lumea lui este intreaga imagine nu un detaliu. Uita ca nu e facut asemenea celorlalti si ca odata ce a studiat un detaliu il va abandona. Si mie imi plac detaliile... wow, si inca ce mult. Cateva ma pot tine captivata luni intregi si apoi le las pentru ca ma simt prinsa de alt detaliu si tot asa. Si parca mi-e dor de toate detaliile. De fiecare in parte. Si uite exact asta uit. Ca nu trebuie sa focalizez poza asta pe detalii, uit ca trebuie s-o tin intreaga pentru ca altfel o sa alerg intre detalii mereu.
Ma simt departe de toate acuma. Si chiar daca am uitat pentru o clipa ce sunt, acuma stiu iar. Si acuma ca stiu, culmea tupeului, vreau sa uit iar. Vreau sa ma las sa cad intr-o dulce uitare. Sa nu mai stiu de poze, nici intregi, nici farame, nicicum. Nu vreau detalii, nu vreau nimic. Vreau sa dau foc la toate pozele din album pana nu mai ramane niciuna. Si e inutil de fapt. Pot sa le ard pe toate, pentru ca pe alea din mintea mea nu le pot arde nicicand. Raman acolo si ma ard ele pe mine, in fiecare secunda. Asta e faza, poti sa alegi sa ignori anumite lucruri, dar nu inseamna ca ele dispar. Raman si nu le sterge nimic niciodata.
Si faza cea mai tampita e ca diavolul asta are multe poze in album. E mult de ars, mult de uitat. Nu pot. Si nici nu vreau. In schimb, o sa ard toate pozele alea urate. Vreau sa am la final un album cu poze frumoase. Le vreau pe prima pagina, ca pana ajung la sfarsit sa nu le mai vad si pe celelalte. Sa ramana undeva, in fundal.
Si vreau sa fie noapte, sa nu ma mai gandesc la albume, la poze, la detalii, sa ma pot confunda cu restul orasului. Sa trec neobservata, exact ca o pisica neagra pe o alee intunecata. E acolo, n-o vezi, dar ea te vede pe tine si te vegheaza. Eh.... pisica neagra de oras, diavol mic si negru prins intr-o lume mare cu prea multe lumini...

diavol fericit?

Incep cu concluzia, chiar daca e aiurea si contrar oricaror reguli literare... NU. Sigur si hotarat. De ce? Simplu. Un diavol stie foarte bine ca fericirea e ceva ce scapa printre degete. Cum ai realizat ca o ai, ai pierdut-o. Si daca stii toate astea, ajungi intr-un punct in care te intrebi daca merita sa te mai chinui si sa tot incerci sa prinzi ceva care seamana nefericit de mult cu Fata Morgana a deserturilor. Imi pare ca fericirea e ceva rezervat exclusiv unor persoane simple, unor persoane care nu cauta mai departe de propriul orizont. Dar un diavol? Un diavol care prin definitie vrea mai mult? Vrea sa-si testeze limitele si sa le depaseasca? Cum poate un diavol sa fie fericit?
Probabil ca nu poate. Probabil ca peste toate avantajele si aparenta superioritate se suprapune lipsa asta de viata. Englezii zic "jaded"... mda... exact asta e starea. Un diavol a vazut multe, intuieste si mai multe si ghiceste o gramada, pentru ca are un fel de a se conecta cu celelalte persoane pe care ei nu-l vad. Un diavol simte, nu trebuie sa-i spui. Si e la alegerea lui daca sa te lase sa-ti traiesti clipa aia efemera de fericire sau sa-ti intepe fara mila rozaliul balon de sapun. Un diavol e cinic, e sarcastic pentru ca a inteles de mult ca nu poate atinge cerul, nici in vis si nici prin altii. E legat de pamant, la fel ca si ceilalti care nu-si dau seama de asta. Si, in felul lui, cauta o implinire... nu fericire... doar ideea ca a reusit sa mai faca un salt.
Si... pana la urma... un diavol poate ca e fericit in nefericirea lui... e nefericit pentru altii, fiindca are alte repere si e fericit pentru el, pentru ca stie ca nu merita sa alergi dupa fum, dupa nimic. S-a invatat ca exista lucruri care nu se pot atinge, se poate doar sa le simti parfumul, adierea si sa le retii amintirea. Diavolii nu au fericire... au amintirea fericirii, nu la fel de dulce, dar mult mai persistenta...

un diavol melancolic...

se-ntampla... la naiba, chiar se intampla... din cand in cand, nu prea des, diavolii mai sunt si melancolici. sau, in orice caz, eu sunt acuma. pun pariu ca s-ar gasi cineva care sa zica o tampenie acuma, dar ignor intentia. si diavolii iubesc, in felul lor iubesc. nu-s calzi, nu se plang, nu spun cuvinte dulci tot timpul, dar dragostea lor arde. poate de-asta aleg sa nu o arate. pentru ca nu toti sunt in stare sa-i faca fata si multi se retrag sau accepta un fel de dominare. si nu caut asta. nu am chef de un catelus. nu vreau un stapan. vreau pe cineva sa mearga langa mine. vreau un egal. vreau un diavol ca si mine... la fel de rau si la fel de bun... sa simta la fel de intens ca mine... nu s-o zica tot timpul, dar sa stiu ca asa e...
ahhh... si cu toate astea stiu ca doi diavoli nu pot sta unul langa altul si de-asta ma apuca melancolia... nu prea e specific unui diavol, dar, pe de alta parte, nu sunt un drac obisnuit... sunt un drac sofisticat, complicat, urban si liber... complet liber... si pe cat imi place sa ma joc, pe atat as vrea sa am un alt drac langa mine, caruia sa-i spun toate nebuniile pe care le fac.... mmm.... diavolul e melancolic azi... arde ceva mai incet si vrea sa treaca neobservat... :( :( :(
even devils become sad... unde o fi diavolul meu?.... :(

si diavolii se joaca... (?)

stau si ma intreb asta pentru ca putini ne dam seama ca putem fi catalogati drept diavoli... mintim, inselam, si uneori ne bucura nefericirea altora. e un fel de distractie. cel putin pentru mine e. am perioade in care vreau sa fac rau, vreau sa-i fac pe cei din jur sa se simta prost, sa se simta mici si neimportanti... imi aduce un fel de satisfactie. cam goala, e drept, dar in lipsa de altceva ma multumesc cu ea. sunt rea. o recunosc. imi place. nu ma ascund, ba dimpotriva imi cultiv latura asta. si nu-mi pasa ce cred altii. chiar deloc. mi-e bine asa... rea.
sunt o scorpie. probabil am fost asa mereu dar a fost nevoie de un declic ca sa ma prind de chestia asta. am o prietena... si ea e o scorpiuta, evident. ne intelegem de minune... diavolii se iubesc intre ei. si asta facem noi... ne jucam. lumea e un teren de joaca. nu vreau sa ma maturizez. adultii sunt plicticosi, plini de griji, plini de prejudecati si au numai reguli in cap. eu nu vreau sa fiu asa. deci vreau sa fiu un drac impielitat toata viata. fac ce vreau, cum vreau si... culmea... mai am si castig de cauza la chestia asta.
hmm... s-ar zice ca si diavolii au partea lor de distractie. nebuni, nonconformisti, urati dar fascinanti, adulati si cu o popularitate imensa. oare de ce? sa fie pentru ca fiecare vrea in sinea lui sa fie un diavol dar numai unii au curaj sa faca asta?