devil's in town

si Bucurestiul e orasul meu. il iubesc, imi place sa ma plimb pe strazile lui. nu ma stie nimeni. sunt, ca sa citez, nimeni de nicaieri. pe strazile lui nu am trecut, nu am viitor. am un prezent. nu trebuie sa ma gandesc la ce o sa fac maine, nu trebuie sa ma gandesc la ce am facut ieri. sunt eu. doar eu. si-mi permit sa ma pierd in admiratia unei culori, a unui sunet. boxele imi canta usor in urechi un ritm trist de hip-hop. se potriveste asa bine cu orasul asta. e poezia lui scrisa de ai lui. o poezie la care fiecare adaugam in fiecare zi. desi, ce nu inteleg, desi inteleg cum se poate, e de ce povestile astea tin sa fie mereu triste. parca orasul asta e facut sa te puna sa-ti privesti in suflet. si, la naiba, vezi ca tot ce credeai ca te umple, de fapt e un mare loc gol. nu merita sa incerci sa-l umpli. doar noaptea, pe strazile lui, imi dau seama ca toate lucrurile pentru care alerg ziua nu fac doi bani. nimic din ele nu conteaza, nimic din ele nu umplu golul ala. si ma pierd in luminile lui. si masina merge mai departe, privesc orasul reflectat in vopseaua lucioasa a masinii de langa mine. luminile care aluneca usor pe formele ei fluide. ma pierd ca un copil mic in a privi rotile spitate invartindu-se din ce in ce mai repede pana ametesc. ce nebunie. vreau sa fiu copil mereu. adultii sunt goi pe dinauntru. fara vise, fara sperante. copiii au mereu sperante. ba chiar au certitudinea ca visele lor s-ar implini candva. asa vreau si eu. sa cred ca va veni o clipa cand soarele o sa rasara frumos si o clipa cand n-o sa-l mai injur ca rasare si-mi fura noaptea. o clipa cand o sa ma bucur ca se face zi pentru ca se face lumina si soare, nu doar pentru ca mai trece o zi si vine o alta noapte.