diavol fericit?

Incep cu concluzia, chiar daca e aiurea si contrar oricaror reguli literare... NU. Sigur si hotarat. De ce? Simplu. Un diavol stie foarte bine ca fericirea e ceva ce scapa printre degete. Cum ai realizat ca o ai, ai pierdut-o. Si daca stii toate astea, ajungi intr-un punct in care te intrebi daca merita sa te mai chinui si sa tot incerci sa prinzi ceva care seamana nefericit de mult cu Fata Morgana a deserturilor. Imi pare ca fericirea e ceva rezervat exclusiv unor persoane simple, unor persoane care nu cauta mai departe de propriul orizont. Dar un diavol? Un diavol care prin definitie vrea mai mult? Vrea sa-si testeze limitele si sa le depaseasca? Cum poate un diavol sa fie fericit?
Probabil ca nu poate. Probabil ca peste toate avantajele si aparenta superioritate se suprapune lipsa asta de viata. Englezii zic "jaded"... mda... exact asta e starea. Un diavol a vazut multe, intuieste si mai multe si ghiceste o gramada, pentru ca are un fel de a se conecta cu celelalte persoane pe care ei nu-l vad. Un diavol simte, nu trebuie sa-i spui. Si e la alegerea lui daca sa te lase sa-ti traiesti clipa aia efemera de fericire sau sa-ti intepe fara mila rozaliul balon de sapun. Un diavol e cinic, e sarcastic pentru ca a inteles de mult ca nu poate atinge cerul, nici in vis si nici prin altii. E legat de pamant, la fel ca si ceilalti care nu-si dau seama de asta. Si, in felul lui, cauta o implinire... nu fericire... doar ideea ca a reusit sa mai faca un salt.
Si... pana la urma... un diavol poate ca e fericit in nefericirea lui... e nefericit pentru altii, fiindca are alte repere si e fericit pentru el, pentru ca stie ca nu merita sa alergi dupa fum, dupa nimic. S-a invatat ca exista lucruri care nu se pot atinge, se poate doar sa le simti parfumul, adierea si sa le retii amintirea. Diavolii nu au fericire... au amintirea fericirii, nu la fel de dulce, dar mult mai persistenta...