Nervi de primavara...

Nu e prea corect sa zic nervi, pentru ca nu-s nervoasa... poate mai mult dezamagita. Nu de cineva anume, de viata in sine... as vrea sa ma pierd in rutina fiecarei zile, dar tocmai ea e cea care ma face sa devin din ce in ce mai introspectiva... si incep sa ma analizez... si incep sa vad toate acele lucruri la care de fapt nu am chef sa ma uit... prea des spun asta... "nu am chef"... si de ce? ca ma face sa cred ca in final mi-am pierdut cheful de viata... si daca s-a intamplat asta... ce pana mea ma fac? cum ma intorc?... ma simt ca si cum as fi mers mult de tot la intamplare si acum habar n-am pe unde am ajuns... e frig si mi se pare ca sunt singura in unele momente... nu mai stiu sa disting starile pe care le creeaza mintea mea fata de niste stari normale... traiesc, respir, sunt intreaga, am prieteni... ar trebui sa fiu fericita, nu? asta face toata lumea.... dar eu nu pot... incerc si nu-mi iese... cred ca sunt un anti-talent la a trai.... suna prosteste... e ca si cum ai zice ca cineva e anti-talent la a respira... dar asa-s eu... o mica sociopata prin excelenta... nu te prinzi, dar asa sunt si daca te-ai uita mai atent ai vedea-o usor, izbitor de prezenta.... hmm.... oare ma cunoasteti voi, astia care va laudati ca ma stiti? poate ma joc cu voi... poate ca abuzez de naivitatea voastra.... sau poate voi jucati vreun joc de care eu nu ma prind... hmmm.... care sa fie realitatea?... care sa fie iluzia?... cum spuneam mai sus... n-am chef sa aflu...

si diavolii se joaca... (?)

stau si ma intreb asta pentru ca putini ne dam seama ca putem fi catalogati drept diavoli... mintim, inselam, si uneori ne bucura nefericirea altora. e un fel de distractie. cel putin pentru mine e. am perioade in care vreau sa fac rau, vreau sa-i fac pe cei din jur sa se simta prost, sa se simta mici si neimportanti... imi aduce un fel de satisfactie. cam goala, e drept, dar in lipsa de altceva ma multumesc cu ea. sunt rea. o recunosc. imi place. nu ma ascund, ba dimpotriva imi cultiv latura asta. si nu-mi pasa ce cred altii. chiar deloc. mi-e bine asa... rea.
sunt o scorpie. probabil am fost asa mereu dar a fost nevoie de un declic ca sa ma prind de chestia asta. am o prietena... si ea e o scorpiuta, evident. ne intelegem de minune... diavolii se iubesc intre ei. si asta facem noi... ne jucam. lumea e un teren de joaca. nu vreau sa ma maturizez. adultii sunt plicticosi, plini de griji, plini de prejudecati si au numai reguli in cap. eu nu vreau sa fiu asa. deci vreau sa fiu un drac impielitat toata viata. fac ce vreau, cum vreau si... culmea... mai am si castig de cauza la chestia asta.
hmm... s-ar zice ca si diavolii au partea lor de distractie. nebuni, nonconformisti, urati dar fascinanti, adulati si cu o popularitate imensa. oare de ce? sa fie pentru ca fiecare vrea in sinea lui sa fie un diavol dar numai unii au curaj sa faca asta?