Oh baby, we're falling apart... oh baby, it's like a downward ride... we're going full speed but the brakes are gone... we've been doing this for so long... and it felt good... felt like a rush of adrenaline... but now my heart feels weak... can I keep up with you? I have no idea... but I'm trying... you know that, right? you know I'm going beyond myself for this... but the past has nothing to do with this... with this right here... we're going full speed and there's no brakes... are you gonna bail? are you gonna jump?... leave me here? I wish we'd go through this together.... face the end with you... Will you take my hand and die with me now?

fara nicio noima...

Rasfoiam azi blogul iubitei mele si ma gandeam ca are dreptate ca isi spune Inger Cazut... asa si e draga mea... tu esti un inger pierdut in lumea asta care nu intelege nimic si de-aia distruge tot... si cum tu esti un inger, eu sunt un demon, mai rea decat toata lumea asta de ignoranti... pentru ca ei macar au scuza nestiintei...
Si ma mai gandeam azi ca nu stiu cum naiba toti ma confunda pe mine cu ingerul... toti cred ca pot cumva sa-i vindec de tot ce e rau... dar nu pot... nu pot sa va repar daca si eu sunt defecta... e ca si cum ai vrea un preot ateu sa te converteasca la credinta... nu se poate pana nu ma repar si eu cumva... si asta n-o sa se intample niciodata, pentru ca nimeni nu are chef sa ma repare pe mine... nimeni nu are rabdare sa faca asta... poate pe undeva tanjesc sa ma vrea cineva pentru ce sunt, nu pentru ce am fost, nu pentru ce s-ar putea sa fiu si nici pentru ce cred ei ca sunt... pentru mine, asa cum sunt eu, cu relele mele... aberez, dar aici nu conteaza oricum...
Si etapele cand cred ca am prins un fum de fericire sunt ca o tigara... acum stiu asta... o incep si e asa de bine... stiu ca e mai buna pe masura ce mai trag un fum si inca unul si ma imbat din fiecare respiratie... si la final, cand ved ca ma apropii de filtru ma cuprinde o spaima imensa... pentru ca stiu ca nu mai am alta... aia era singura si urmatoarea poate sa nu mai vina... si cand se termina se dezlantuie tot iadul si intru in sevraj... ma dor plamanii si inca mai vreau... si e un fel de sete... un fel de disperare pe care o tin in mine pentru ca nu vreau sa-mi arat dependenta... nu vreau sa arat lumii asteia ca si eu am o slabiciune...
Sunt dependenta de fericire cum sunt dependenta de nicotina si cum altii sunt dependenti de drogul lor... care poate fi orice... poate fi o chestie materiala sau poate fi pur spirituala... fiecare cu ale lui...
Si azi ma simt putin si ca regele Midas... doar ca tot ce ating nu se face aur, ci scrum... vad bucurie si as vrea sa ma impartasesc din ea, dar cum o ating se transforma intr-o mica gramajoara de cenusa... nu numai ca nu am gustat si eu din ea, dar am distrus-o... as vrea sa nu mai fie asa, sa pot si eu sa beau fara sa sec un rau... dar se pare ca trebuie sa invat sa traiesc fara apa, daca nu vreau sa sec tot ce am in jurul meu... o sa invat sa traiesc cu vaporii care vin de la raurile din jurul meu, ca sa nu trebuiasca sa ma apropii si sa le distrug...

Nervi de primavara...

Nu e prea corect sa zic nervi, pentru ca nu-s nervoasa... poate mai mult dezamagita. Nu de cineva anume, de viata in sine... as vrea sa ma pierd in rutina fiecarei zile, dar tocmai ea e cea care ma face sa devin din ce in ce mai introspectiva... si incep sa ma analizez... si incep sa vad toate acele lucruri la care de fapt nu am chef sa ma uit... prea des spun asta... "nu am chef"... si de ce? ca ma face sa cred ca in final mi-am pierdut cheful de viata... si daca s-a intamplat asta... ce pana mea ma fac? cum ma intorc?... ma simt ca si cum as fi mers mult de tot la intamplare si acum habar n-am pe unde am ajuns... e frig si mi se pare ca sunt singura in unele momente... nu mai stiu sa disting starile pe care le creeaza mintea mea fata de niste stari normale... traiesc, respir, sunt intreaga, am prieteni... ar trebui sa fiu fericita, nu? asta face toata lumea.... dar eu nu pot... incerc si nu-mi iese... cred ca sunt un anti-talent la a trai.... suna prosteste... e ca si cum ai zice ca cineva e anti-talent la a respira... dar asa-s eu... o mica sociopata prin excelenta... nu te prinzi, dar asa sunt si daca te-ai uita mai atent ai vedea-o usor, izbitor de prezenta.... hmm.... oare ma cunoasteti voi, astia care va laudati ca ma stiti? poate ma joc cu voi... poate ca abuzez de naivitatea voastra.... sau poate voi jucati vreun joc de care eu nu ma prind... hmmm.... care sa fie realitatea?... care sa fie iluzia?... cum spuneam mai sus... n-am chef sa aflu...

Nicht fur immer.... War nur ein Augenblick

Si nimic nu este pentru totdeauna... oricat as vrea eu, nu se poate.... si tot ce am vrut vreodata dispare intr-o clipire a Timpului... si tot ce am fost si tot ce am spus se pierde usor intr-o bataie de vant... desi poate nu ar trebui, cel putin nu inca, simt ca Timpul se strange cumva in jurul meu... simt ca visele mi se sparg inghetate mult prea mult de un vant rece... acelasi vant care ma ingheata pana cand simt ca inima incetineste periculos de mult... si problema e ca dupa frig vine un fel de moleseala careia imi vine sa ma abandonez... sa ma las plutind undeva, intre somn si trezie, intre zi si noapte... si cumva vreau sa ma ridic deasupra tuturor acestor lucruri mici si nu pentru ca as gasi ceva mai bun, ci pur si simplu pentru ca nu ma leaga nimic de ele... Am descoperit de curand cat m-a inghetat acest vant... a risipit tot ce era bun si cald in mine... a inghetat orice miscare... a lasat in urma o fiinta rece, oarecum calculata - spun oarecum pentru ca de fapt nu-mi pasa, nu stau sa anticipez, ma multumesc cu ce vrea viata asta sa-mi dea -, cu o frica grozava de ea insasi, de ceea ce ar putea sa mai fi ramas in urma inghetului... mi-e frica de ce as putea gasi... mi-e frica sa las pe cineva sa ma incalzeasca... nu stiu pe unde sa merg... zapada a acoperit cararile si nu stiu in ce directie sa ma indrept... poate zaresc o lumina undeva, dar mi-e frica sa merg pana la ea...

se face intuneric....

Sau mai degraba as vrea sa se intunece, pentru ca atunci nu m-ar mai vedea nimeni... pisica neagra in intuneric... si as putea sa raman cu gandurile mele, cu regretele mele, cu tot ce ar fi putut sa fie si nu mai este, cu toate firele care nu duc nicaieri, ci doar plutesc in jurul meu... fire pe care nu le-a prins nimeni, fire pe care le-am rupt si care poate inca mai dor uneori, fiindca nu-s fire de ata, sunt din acelasi material ca mine... sunt toate piesele care ma alcatuiesc si toate piesele pe care le-am pierdut si locul unde ar fi trebuit sa fie doare si incerc sa inghesui alta piesa acolo si ma gandesc ca poate nu se potriveste, ma intreb daca ar trebui sa ma chinui s-o fac sa se potriveasca, daca ar trebui sa tai din mine ca sa se potriveasca sau daca ar trebui sa ma obisnuiesc cu gandul ca poate niciuna nu se potriveste... am obosit, am obosit de mult, dar nimeni nu sta sa astepte si ma chinui sa tin pasul si tot ce vreau e sa ma opresc pentru un moment, sa ma uit in jur, sa ma uit la mine, sa stiu cine sunt... nu mai stiu cine sunt, cine e persoana asta care se plimba prin viata mea si o traieste ca si cum ar fi a ei... o fi ea eu? nu mai am idee si fiecare zi e ca un falset... ma dor urechile de la notele astea stridente si fara rost... si cateodata vreau sa fug, sa uit si sa incep din nou... dar sunt prinsa aici si nu pot sa mai zbor... m-am legat de pamantul asta pe care nu-l mai vreau... vreau sa fiu pisica neagra care tanjeste sa iasa la suprafata, pisica neagra care nu mai poate sa indure cusca in care e inchisa... si ma uit cu mirare in jur la toti oamenii astia care pretind ca stiu cine sunt... cum naiba puteti daca nici eu nu mai stiu??? de ce va place sa-i tineti si pe altii in minciuna pe care voi n-o vedeti??? eu nu va cunosc pe voi dar stiu ca nici voi nu va cunoasteti... si mai stiu ca traiti un vis frumos, ca va imaginati lumea si credeti ca aia e realitatea... ei bine, eu stiu ca nu e... vad visele altora... le vad cum cad si se sparg ca o figurina din gheata clara si stralucitoare... in mii si mii de bucati... si le vad dezamagirea si surprinderea, ca a unui copil mic care si-a stricat jucaria favorita... si nu stiu ce sa simt pentru ei... mi-e mila de visele lor si de neputinta lor in fata vietii... eu macar stiu ca nu stiu... voi?...

bright lights, big city...

I'm not in the mood to write in romanian right now. Somehow english seems to be more fit on this occasion. I was really thinking that no matter how hard I try to keep a certain kind of company around me, I always seem to fail. As much as I hate to admit it, I am still the devil. The day sees nothing of it. By day I am just another person. But the night finds me alone, always alone. It matters not if there is someone next to me in my bed or in the seat next to mine if I'm driving somewhere. I'm still alone and that person could not be missing the point more. I've gotten so good at this I even amaze myself. There were times when this would have put me down, but by now it has become routine. I lie that I'm okay, I pretend everything is fine. But nothing is really the way I want it to be, the way I need for it to be. Nobody really bothers to listen, to feel. Their selfishness is all they really have and all that leads them along whatever path they walk. Because no matter which it is, it doesn't even come close to mine. And even though I know this, I sometimes lose sight of it and begin to actually believe I may have found someone that could see through all the disguise. And I put my faith in that person and force myself to believe everything is true. And, unfortunately, it's all smoke and shadows. And not before long I realize I have fooled myself once more, chasing after ghosts and beautiful chymeras. I try to steer clear of the past and not let it cloud my present, but there is no way I can help the feeling that I have left the essential behind me, that, somehow, by some twisted game of fate, I have overlooked the one thing I was looking for, I have passed it by and now it's simply gone forever. I guess I'll never really know, but in the end it is of no consequence. I, unlike others, have learned to deal with this; I am the little black devil.

devil's in town

si Bucurestiul e orasul meu. il iubesc, imi place sa ma plimb pe strazile lui. nu ma stie nimeni. sunt, ca sa citez, nimeni de nicaieri. pe strazile lui nu am trecut, nu am viitor. am un prezent. nu trebuie sa ma gandesc la ce o sa fac maine, nu trebuie sa ma gandesc la ce am facut ieri. sunt eu. doar eu. si-mi permit sa ma pierd in admiratia unei culori, a unui sunet. boxele imi canta usor in urechi un ritm trist de hip-hop. se potriveste asa bine cu orasul asta. e poezia lui scrisa de ai lui. o poezie la care fiecare adaugam in fiecare zi. desi, ce nu inteleg, desi inteleg cum se poate, e de ce povestile astea tin sa fie mereu triste. parca orasul asta e facut sa te puna sa-ti privesti in suflet. si, la naiba, vezi ca tot ce credeai ca te umple, de fapt e un mare loc gol. nu merita sa incerci sa-l umpli. doar noaptea, pe strazile lui, imi dau seama ca toate lucrurile pentru care alerg ziua nu fac doi bani. nimic din ele nu conteaza, nimic din ele nu umplu golul ala. si ma pierd in luminile lui. si masina merge mai departe, privesc orasul reflectat in vopseaua lucioasa a masinii de langa mine. luminile care aluneca usor pe formele ei fluide. ma pierd ca un copil mic in a privi rotile spitate invartindu-se din ce in ce mai repede pana ametesc. ce nebunie. vreau sa fiu copil mereu. adultii sunt goi pe dinauntru. fara vise, fara sperante. copiii au mereu sperante. ba chiar au certitudinea ca visele lor s-ar implini candva. asa vreau si eu. sa cred ca va veni o clipa cand soarele o sa rasara frumos si o clipa cand n-o sa-l mai injur ca rasare si-mi fura noaptea. o clipa cand o sa ma bucur ca se face zi pentru ca se face lumina si soare, nu doar pentru ca mai trece o zi si vine o alta noapte.